Tovarăş ...
Valurile mari şi reci au lăsat pe pietrele pustii un cufăr mic şi gureş ...
Din casa albă ca un pescăruş spre înalt pornit a ieşit un pas apăsat. Era bătrânul străjer al farului neobosit. Şi, ochii sâi reci, ce cuprindeau de-o viaţă marea, au devenit calzi într-o clipită de îmbrăţişare. Din cufărul cel gureş l-au privit doi ochi senini şi jucăuşi. Era un pisoi, pisoiaş, pisicuţ alb ca un ghem de omât ...
Bătrânul a început a hohoti şi ochii plângeau, şi măna mângâia, şi gureşul ghemotoc devenise tăcut şi alintat de pasul apăsat ce-l iubeau.
Farul lumina ca mereu doar omul devenise şi el lumină, iar cei trei: pisoi, om şi far au domnit fericiţi pe o insulă de piatră rece.
