Lirismul ... Un ocean . Da , un ce indefinit al primordialitatii impresionat prin masa sa fluidă de tresăriri. Si daca lumea e predestinata pieirii , topită intr-un efemer universal , acest ocean nu secatuieste , caci e alimentat in permanenta cu sentimente , convingeri , aspiratii, lacrimi, zâmbete suflete. Poezia este înțeleasă ca interioritate , rasfrangere , pentru poet aceasta fiind un trop universal al sufletului , o imagine simbolică a acestuia " . ( Novalis ).
Intr-un trecut foarte îndepărtat , omul , lut stropit cu sânge , colb purtat din zare-n zare si-a îndreptat privirea spre cer , acolo unde credea ca se afla marele Demiurg si a inceput sa-i adreseZe fugi umile si i nfierbantate din dorință sincera de a-L sensibiliza in favoarea sorții sale . Aceste rugi erau gândite dinainte si controlate in minte.
Mai tarziu , rugile ce au reprezentat prima forma poetică elaborată de om au devenit imnuri. Din acel moment al antichității greco-latine poezia era deja consfințită.Mai tarziu, omul si-a păstrat privirea , coloana infinită spre cer ,dar a invatat ca poate vorbi la fel de frumos si despre gândurile si simțămintele sale si despre universul înconjurător. Astfel , omul s-a desprins de viata cotidiană si a invatat ca isi poate odihni tâmplă pe stele si ca fluviul graiului sau este vesnic , nemuritor si domnitor.
De atunci si pana acum , in sufletele noastre vegetale traieste un ceas al răsăritului de soare !.
De atunci si pana acum , închidem ochii si ne vedem toate radacinile visurilor , sufletele -cuiburi , rotind in puf de stea.
De atunci si pana acum , ceea ce numim "POEZIE' pastreaza acel fior sacru ce il anima pe cel ce o crează si ce il cutreieră pe cel ce o recreaza , fior numit de Aristotel , catharsis.
Astfel , Mihai Eminescu vedea poezia ca pe " un înger palid, cu priviri curate " , iar Tudor Arghezi considera ca " poezia are in esenta ei ceva sacru ca florile si păsările ".
Caci , opera literară este " o creație in care privim cantr-un abis fara fund".
Firea umană îngroapă fara de regret cele mai pure, suave trăiri in rece le mormânt al inimii. Singurătatea ucide frumusețea sufletului , il cotropeste , ii răpește fericirea , iar omul insignificat in acesta nedreaptă lupta va pierde cel mai frumos dar ..Puterea de a mai visa , de a mai iubi ...Caci , e mult prea nemiloasa legea firii. E mult prea dureros sa te pierzi in neantul timpului fara sa simti caldura facliei sfinte dinauntru-ti , ce se va pierde in uitatare.
Insa Puterea divina e infinită , prea înaltul tata ceresc , simțul absolut ce îmbrătisează pământul , lumina eternă va străluci si pentru noi. Caci omul are putereaa sa atingă cele mai inalte culmi ale infinitului . Sa stăpânească cele mai ascunse porti ale lumii.
Cum ? Prin credinta , prin iubire, prin poezie.
