În vechiul Israel, ca si în ale societăti din acele vremuri, institutia preotiei era strâns legată de cea politică si regală. Conform textelor sacre (Tanakh - Biblia evreiască), după o perioadă de autoritate politică descentralizată si neinstitutionalizată, consemnată si descrisă în Cartea Judecătorilor, copiii lui Israel i-au cerut lui Dumnezeu să le dea un rege. Samuel (ultimul Judecător) l-a uns atunci rege pe Saul, acestuia i-a urmat David, primul din ceea ce a devenit apoi linia regală a Israelului – Casa lui David.
Autoritatea religioasă a preotilor a fost centralizată si institutionalizată odată cu construirea primului templu din Ierusalim în jurul anului 950 îHr. În timpul "perioadei primului Templu" (950-586 îHr) preotii slujeau în Templu si citeau textele sacre. Puterea politică apartinea regelui, dar acesta trebuia să fie uns de Marele Preot, ca semn al dreptului divin - acordat unei fiinte umane - de a guverna. Autoritatea preotilor se baza pe textele sacre, care contineau povestiri morale, învătături, legi, norme de comportament pentru viata de zi cu zi si reguli privind modul de închinare la Dumnezeu. Existau încă din acea vreme, în afară de preotii din Templu, profeti si învătati, care vorbeau multimii despre aspectele spirituale, interpretând textele sacre; acestia - nu de putine ori - îi criticau pe regi.
