Copacul, pe care trebuie să-l închipuim puternic și plin de mândrie, s-a frant , cândva, sub năvala topoarelor, sau poate a furtunii.
El nu știa că i-a fost ursit ca sufletul său să fie închis într-o vioară.
Și aspra osândă era și mai mare atunci când arcușul, cuprins parcă de friguri, îl scotea din golul viorii, dar nu întreg, ci scotea doar geamătul jalnic, prelung, al sufletului său zbuciumat.
Iar omul, “cu capul plecat pe vioară”, credea că își cântă “el singur amarul”.
Dar nu știa că nu era amarul lui.
Și omul, artistul, în timp ce cânta, “cu capul plecat pe vioară”, se-nchipuia pășind peste durere, și auzea…, mereu și mereu, văzduhul șoptind:
”Să calci ușor-ușor, că, poate..., fărâma de pământ,
Pe care-o sfarmi, era candva, demult, doi ochi albaștri ”
